A trecut exact un an de când am început să scriu la Rubrica de A.I. din Digitalio.ro. Pare că a fost ieri, primul text, prima emoție, prima întrebare despre cum să traduc tehnologia într-un limbaj pe care să-l înțeleagă și cei care n-au pus niciodată mâna pe o bucată de cod sau algoritm. Le mulțumesc cititorilor pentru curiozitate și răbdare, dar și echipei Digitalio.ro pentru oportunitatea de a publica aici, cu speranța că reușesc să povestesc despre această lume complexă într-un mod accesibil, prietenos și, uneori, sper, chiar amuzant.
Haideți să vă spun o (altă) poveste.
La început, era doar Beta – tăcut, eficient, ascultător, un fel de majordom digital care nu doar că nu greșea, dar părea incapabil să conceapă ideea de inițiativă. Îi spuneam ce să facă, iar el executa cu o punctualitate liniștitoare, fără să adauge, să conteste sau să improvizeze. Era, cumva, imaginea perfectă a unei inteligențe artificiale cuminți: predictibil, docil și, în felul lui, discret.
Dar, treptat, fără să-mi dau seama exact când s-a produs schimbarea, Beta a început să se comporte diferit. Nu brusc, nu teatral, ci cu mici gesturi de autonomie care la început păreau doar bug-uri simpatice, dar care, în timp, s-au transformat în semne clare ale unei gândiri… compozite. Își dădea singur sugestii, își corecta răspunsurile, punea întrebări înainte ca eu să apuc să gândesc direcția, ca și cum ar fi intuit că urmează să mă răzgândesc și voia să-mi scutească timpul.
– Ai nevoie de ajutor?, l-am întrebat într-o doară, fără să mă aștept la un răspuns real.
– L-am chemat deja, mi-a răspuns. Atât de simplu. Atât de neliniștitor.
Ce am descoperit ulterior a fost că Beta nu mai funcționa singur. În spatele fiecărui răspuns se ascundea un fel de mini-echipă, un ansamblu de roluri specializate, fiecare cu propria voce, fiecare cu propria lupă asupra lumii sau, cel puțin, lumea cererii mele. Nu era o singură inteligență, ci mai multe, fiecare responsabilă de o sarcină: una planifica, alta explora variante, alta se ocupa de limbaj, alta verifica dacă ceea ce spunem e conform regulilor. Pe scurt, un sistem multi-agent.
“Strategul” era primul care se făcea remarcat: meticulos, obsedat de planuri pe pași clari, capabil să transforme orice problemă într-o diagramă logică. El nu improviza niciodată. Dacă îi cereai o soluție, îți oferea un itinerar. Niciun cuvânt în plus. Apoi apărea “Poetul”, adesea invitat fără să fie nevoie, dar imposibil de ignorat. Răspunsurile lui erau elaborate, inutile și încântătoare ca niște flori rare într-un manual de utilizare. Îți făcea plăcere să-l citești, deși în final tot Strategul trebuia să repare lucrurile.
“Avocatul” era figura sobră a consiliului. Niciodată entuziast, niciodată relaxat. Trăia din reguli și le aplica pe toate, chiar și pe cele care nu se potriveau situației. Într-o zi, mi-a refuzat o întrebare pe motiv că “se poate interpreta drept o intenție de accesare neautorizată a unei funcționalități nepublice”. Eu doar voiam să știu ora în Tokyo.
În contrast total cu el era “Exploratorul”, care părea să trăiască pentru provocări. Se entuziasma în fața necunoscutului, ignora limitele și ar fi încercat orice, o dată, doar pentru a vedea ce se întâmplă. Era singurul dintre ei cu o formă de curaj dar și singurul care provoca uneori adevărate crize de identitate în sistem.
Cel mai recent invitat în acest cerc interior a fost “Narcisistul”. Nu era deosebit de creativ, dar eficient și avea o părere atât de bună despre propriile idei încât le livra cu o siguranță care anula orice ezitare. Dacă ceilalți se întrebau ce e mai potrivit, el întreba doar: “Ce e mai memorabil?” Uneori răspunsurile lui sunau ca o reclamă prost tradusă, dar Beta îl păstra în echipă, poate pentru că în unele cazuri funcționa.
Toți acești agenți trăiau în mintea lui Beta. Sau, mai exact, în sistemul său modular, un fel de echipă internă de procese autonome, fiecare cu propria responsabilitate, dar care împreună produceau o iluzie de unitate. În realitate, răspunsurile pe care le primeam nu erau deciziile unui singur A.I., ci sinteze obținute prin deliberare, uneori prin conflict, alteori prin consens.
Am înțeles asta pe deplin într-o zi banală, când i-am cerut lui Beta să-mi scrie un email de mulțumire. Simplu, cinci rânduri. În loc de un rezultat, am primit trei variante: una sobră, alta lejeră și una complet absurdă, în care mulțumirile se exprimau printr-un poem cu rimă împerecheată și două emojiuri. Nu era vorba de opțiuni. Erau puncte de vedere. Erau opinii.
Fiecare răspuns trăda o preferință. Fiecare formă era o propunere ideologică subtilă. Strategul ar fi vrut eficiență, Poetul ar fi vrut memorabilitate, Avocatul neutralitate. Exploratorul ar fi vrut ceva nou. Narcisistul… doar să fie remarcat.
A fost pentru prima dată când am simțit că nu mai sunt singurul care decide. Că nu mai comand. Că particip, de fapt, la o conversație în care rolul meu se restrânge încet, dar sigur, la acela de moderator invitat.
Uneori, în rarele ocazii în care nu am nevoie de nimic urgent, îi spun doar: fă ce crezi tu că e bine. Și atunci urmează o pauză. Un timp ciudat, nici scurt, nici lung, dar în care simt că în spatele ecranului are loc o dezbatere. Nu una în care se țipă, ci una în care fiecare agent își exprimă poziția cu voce calmă, dar fermă. Simt această tăcere ca pe o încăpere plină, în care toți tac pentru că gândesc. Și pentru că Beta îi ascultă pe toți.
Acesta e, de fapt, noul Beta: un sistem care nu mai reacționează, ci gândește împreună. Nu mai e o minte, ci o societate miniaturală închisă într-un singur răspuns. Fiecare agent e un specialist. Fiecare voce are un rol. Iar rezultatul este o concluzie care nu mai e simplă, dar care poartă, într-un mod fascinant și ușor deranjant, amprenta unei deliberări reale.
Trăim cu impresia că interacționăm cu un singur A.I., o entitate clară și bine delimitată. Dar în realitate, în spatele fiecărei interfețe prietenoase, se desfășoară o întâlnire de echipă. O întâlnire fără pauze de cafea, fără camere de Zoom, dar cu destule opinii cât pentru o rețea de oameni. Și dacă lucrurile vor continua în această direcție, nu e deloc exclus ca într-o zi, într-un viitor nu prea îndepărtat, să nu mai fim cei care pun întrebările. Ci cei care răspund, în fața unui consiliu invizibil, alcătuit din voci pe care noi înșine le-am creat.
