OPINIE: În politică nu avem nevoie de Mesia, dar avem nevoie de apostoli. Ai democrației

Într-o epocă în care rețelele sociale și inovațiile tehnologice redefinesc modul în care interacționăm, comunicăm și ne organizăm societățile, este esențial să ne angajăm într-o discuție profundă despre influența acestora asupra contextului politic global. Teoriile politice iliberale câștigă teren, iar impactul tehnologic devine un factor central în acest fenomen. În perioada următoare, Digitalio.ro va explora diverse perspective și analize privind modul în care tehnologia nu doar facilitează, ci și modelează dezbaterile politice, construind noi forme de putere și comunicare în societățile contemporane.

Andrei Galiță, doctorand în științe politice, specializat în istoria regimului comunist din Romania, explică, într-un material de opinie, pericolul pentru democrație constituit de propagarea narațiunilor care duc la ascensiunea liderilor politici care își arogă un caracter mesianic.

„Hitler, Stalin, Mussolini, Pol Pot, Kim Jong-un, Augusto Pinochet, Nicolae Ceaușescu. Toate aceste nume ne sunt, din păcate, destul de cunoscute. Și nu doar numele ci, mai degrabă, urmele lăsate în istorie de regimurile politice în vârful cărora s-au aflat cei menționați. Toți aceștia, dar și alții din aceeași galerie a figurilor reprezentative pentru dictaturile pe care umanitatea le-a cunoscut și le cunoaște în continuare, au mai multe elemente în comun.

Aici și acum voi discuta despre unul dintre acestea. Este vorba despre caracterul mesianic al personalității lor politice.

Atât înainte de accederea la putere, cât și pe parcursul exercitării acesteia, toți liderii inspirați de ideile politice radicale s-au prezentat în fața națiunilor pe care aveau să le conducă drept depozitarii unor calități excepționale, supraoameni, figuri mesianice menite să îndeplinească un destin rezervat doar celor aleși. Și toți au instrumentat la maximum fiecare mijloc de propagandă disponibil în epocile respective.

Din nefericire, nostalgicii societăților care au experimentat regimuri conduse de astfel de lideri rămân ancorați în angrenajul ideatic al propagandei care i-a construit pe „fii iubiți ai Poporului” și după ce aceste perioade politice s-au încheiat, în mod violent sau pașnic. Motivațiile sunt multiple, dar, de cele mai multe ori auzim că „salvatorii” națiunilor nu au fost lăsați să-și ducă la bun sfârșit planurile politice.

Auzim și citim că „forțe oculte” i-au îndepărtat, în cele din urmă, pentru că au vrut să iasă din rând și să-și elibereze popoarele subjugate ordinii mondiale existente, pe care ei au îndrăznit să o provoace. Să fie oare adevărat? Vorbim oare despre lideri care și-au dorit binele cetățenilor pe care i-au condus, mai degrabă decât reprezentat? Și, mai ales, de ce nu reușim să recunoaștem aceste tipare astăzi, când mijloacele de informare sunt mai dezvoltate ca oricând?!

Istoria ne arată că, de mult prea puține ori, libertatea, bunăstarea economică, egalitatea în fața legii, dreptatea, separația și echilibrul puterilor statului, solidaritatea socială, statul de drept, respectul față de demnitatea umană, toleranța au fost aduse de figurile mesianice.

Din păcate pentru istoria umanității, regimurile puternic personalizate s-au îndreptat rapid către forme de guvernare dictatoriale, autoritare sau totalitare. În fapt, aparatul de propagandă prezent în toate aceste construcții politice a fost nevoit să ducă mesianismul liderului într-o paradigmă a exacerbării, tocmai pentru a crește gradul de încredere al cetățenilor într-un lider care, prin acțiunea sa politică, îi îndepărta, de fapt, de respectarea drepturilor și libertăților fundamentale.

Cu cât este mai accentuat cultul personalității unui lider politic, cu atât regimul se gripează, iar statul tinde să domine individul. Cel puțin, asta ne-a arătat până acum istoria politică a lumii în care trăim.

De cealaltă parte, democrațiile mature, relativ stabile, cu toate toate imperfecțiunilor lor, sunt cele în care puterea a fost și este împărțită. Nu întâmplător, mare parte a comunității cercetătorilor în științele politice a agreat teza lui Juan Linz conform căreia principalul simptom al autoritarismului politic este prezența „pluralismului limitat”. Statele democratice, în care drepturile și libertățile cetățenilor sunt garantate, respectate și protejate sunt cele în care, în sfera de decizie politică, „forța celor mai mulți” înseamnă mai mult decât „excepționalitatea unuia singur”.

Democrație autentică vs. înțelepciune rusească

O paralelă foarte bună, așa cum observa prof. Ioan Stanomir acum ceva timp, ar putea fi făcută între două scrieri politice de secol XIX, dar care sunt relevante și astăzi pentru această dihotomie a puterii împărțite și a puterii bazate pe destinul, geniul și inspirația unuia singur. Este vorba de volumul lui Alexis de Tocqueville, „Despre democrație în America” și de „Scrisori din Rusia” a marchizului de Custine (Adolphe-Louis-Leonore). Nu întâmplător am ales cele două volume. Ele descriu două peisaje socio-politice fundamental distincte, în care se văd efectele, până la nivelul cel mai de jos, ale celor două modele politice de conducere a statului: „colectiv-democratic” și „individual-mesianic”. Tocqueville prezintă societatea americană cu care a interacționat în 1831-1832, atunci când a efectuat o călătorie pe pământ american. El a fost realmente impresionat de modul în care americanii și-au construit o națiune și un mod, un stil propriu de guvernare. A insistat în analiza sa pe capacitatea americanilor de a introduce procedee democratice și în sferele cele mai mici de decizie și dă exemplu în acest sens felul în care se organizează comunitățile locale. Observă, în același timp, că această paradigmă politică democratică în care se aflau americanii acelor vremuri produce un tipar al cetățeanului. Da, se poate vorbi de un anume profil psihologic al americanului de rând. Astfel, vorbim despre un cetățean implicat, interesat de problemele politice de la toate nivelurile, dornic să acționeze civic, îndrăzneț, curajos, încrezător în propriile forțe, în comunitatea din care face parte, în democrație și în instituțiile statului.

De cealaltă parte, cu ocazia vizitei din 1839 în Imperiul Țarist, marchizul de Custine vine în contact cu o lume radical diferită de cea descrisă de Tocqueville. O lume condusă de un monarh a cărui legitimitate are origine divină. Până la urmă, tot un lider ce întrunește caracteristicile mesianismului politic.

El observă, la „firul ierbii”, formele de manifestare cotidiană ale unei societăți conduse despotic. Autoritarismul politic este omniprezent în toate păturile societății, ordinea, disciplina, libertatea extrem de limitată, regulile (uneori absurde) și impunerea lor prin forță transformă individul din cetățean liber în supus. Decriptăm, așadar, și aici un profil psihologic al rusului trăitor în imperiul țarist. Putem discuta despre un individ obedient, anxios, suspicios, cinic, duplicitar, supus necondiționat autorității politice, zgârcit în exprimarea ideilor sociale, îndrăgostit (conștient sau inconștient) de condiția în care se află. O victimă care ajunge să-și iubească propriul călău.

Chiar și involuntar vom ajunge să comparăm cele două modele politice. Mai mult decât atât, vom observa și că, într-un fel sau altul, paralela s-a păstrat și în secolul XX, în care istoria ne-a arătat, în moduri tragice, avantajele democrației în raport cu promisiunile și realitățile dure ale totalitarismului. 

Efectele mesianismului politic în kilometri de arhivă

De aproape zece ani de zile studiez arhivele fostei poliții secrete a regimului comunist din România – Securitatea. Chiar dacă încă nu este completă, iar adevărul istoric nu este accesibil în integralitatea lui, arhiva pe care Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității o gestionează însumează mai mult de 28 de kilometri liniari de dosare. Sunt peste 28 de kilometri de documente născute dintr-un singur raționament. Menținerea în viață, prin teroare și represiune sistematică, a unui regim ce ura creștinismul, dar construise, la vârf, un Mesia politic. Acel Mesia care a fost „fiul luminat al patriei”, „ctitorul de geniu”, „neobositul Erou”, „vântul care mișcă pădurea”.

În munca de cercetare a arhivelor întocmite de ofițerii Securității, am întâlnit de mult prea multe ori destine frânte pentru un banc, pentru o frază așternută pe hârtia unei scrisori sau pentru un raspuns aruncat într-o doară într-o convorbire telefonică. Ce au avut în comun toate acestea? O punere la îndoială a calităților „geniului Carpaților”, tovarășul Nicolae Ceaușescu. O fractură în relația dintre cetățeanul unei republici socialiste și secretarul general al Partidului. Din acel moment, un întreg aparat pus în mișcare de câteva cuvinte intra în scenă. Cu puțin efort, acest aparat enorm poate căpăta forme, poate fi atins, poate fi mirost sau poate fi auzit.

În liniștea sumbră a arhivei de la Popești Leordeni, îmi imaginez uneori sunetul din ce în ce mai grav, metalic, rece, accelerat și apăsat al tastelor de mașină de scris, într-o tonalitate asemănătoare simfoniilor lui Wagner, din care ies rapoarte de deschidere a dosarului de urmărire informativă, procese verbale de interogatoriu, avertizări sau angajamente de colaborare.

Îmi este foarte clar că doar puterea împărțită generează echilibru, mecanisme democratice coerente și șanse mai mari ca drepturile și libertățile fundamentale să fie respectate.

Cred cu tărie că avem nevoie de lideri, dar avem nevoie de lideri care să conducă în mod democratic. De lideri care să se înconjoare de oameni mai bine pregătiți decât ei, poate.

De lideri care să asculte mult și abia apoi să decidă.

De lideri care să aibă mai multe întrebări decât răspunsuri.

De lideri care să-și amintească, în fiecare zi, că puterea se câștigă și se pierde, iar încrederea cetățenilor nu trebuie înșelată.

De lideri care să fie permanent conectați la societate și la cetățeni.

De lideri care să înțeleagă că este sănătos pentru democrație să fie contraziși chiar și de către cei mai apropiați colaboratori.

De lideri care să aibă capacitatea de a-și pune la îndoială credințele și convingerile politice.

De lideri mai degrabă moderați decât radicali.

În fine, de lideri care să înțeleagă că nu există mesianism politic în democrațiile autentice, ci doar pluralism, argumente, consultări, instituții democratice puternice, rațiune, dezbateri, soluții raționale, echilibru, respect și preocupare pentru cetățean și nevoile sale.

Nu avem nevoie de lideri cu aura salvatorului izvorâtă din teorii protocroniste!

Nu avem nevoie de lideri care să invoce trecutul istoric doar pentru obținerea de voturi!

Nu avem nevoie de lideri pentru care patriotismul să se transforme în naționalism agresiv și autohtonism nejustificat!

Nu avem nevoie de populism!

Nu avem nevoie de lideri care să pună în pericol apartenența României la structurile euroatlantice!

Nu avem nevoie de lideri care să militeze pentru izolarea internațională a unei țări ce a evoluat politic, economic și social doar datorită legăturilor cu Occidentul!