„Abilitatea noastră de a crea falsuri depășește capacitatea noastră de a le detecta”.
ChatGPT-5 bazat pe voce este disponibil pentru public din această toamnă. Așadar, cine dorește un mod practic de a interacționa, trebuie doar să înregistreze și să trimită interogările vocale, eliminând nevoia de tastare.
Produsul era așteptat și de așteptat, căci răspunde nevoii umane de a rezolva „pe loc” diverse probleme.
Mai mult, în lume se remarcă tendința de a lansa dispozitive care să se concentreze pe recunoașterea și generarea vocii, pentru a putea fi vândute.
Veți spune: OK, dar ce legătură are Pacino cu asta?
Ei bine, era anul 2002, iar subtitlul de mai sus este o replică din „SIMONE” – filmul satiric american de science-fiction scris, produs și regizat de Andrew Niccol. Dacă nu l-ați văzut, îl recomand cu toată responsabilitatea, măcar de dragul paralelei cu vremurile pe care le trăim.
Revenind, multora ni s-a părut ridicolă atunci acea replică, pentru că ea se referea la falsul creat cu instrumente ale domeniului digital. Iar digitalizarea era atât de nouă în 2002, încât noi nici nu înțelegeam conceptul, dar să mai și estimăm ce se va întâmpla cu ea în toamna lui 2022, când piața consumatorilor de serie s-a îmbogățit cu ChatGPT și rudele lui bazate pe inteligență artificială?
Cine este Viktor Taransky, eroul interpretat cu măiestrie de Al Pacino?
Îl găsim replicat astăzi în orice creator care „aruncă” ceva fără precedent pe piața digitală, încercând să schimbe paradigma a ceea ce este inteligibil.
În 20 de ani totul s-a schimbat și nimic nu s-a schimbat. De ce cred asta?
Personajul Simone, lansat de Taransky în film, întruchipează toate stereotipurile superficialității feminine din mai multe perioade istorice recente, începând cu Audrey Hepburn și iconicul ei: „Cum arăt?”, apoi împrumută trăsături fizice și de personalitate de la Madonna, Whitney Houston, Grace Kelly sau Sophia Loren. La sfârșit, le îmbină într-un singur personaj, perfect, dar intangibil, pentru că este virtual: SIMONE. Doar că publicul nu știe asta, și se cufundă în idolatrie.
Un leac pentru frustrare și iluzia unui neant palpabil
La un moment dat, copleșit de lumea falsă pe care o declanșase, personajul Viktor Taransky se autodeclară fraudator: „Am vrut apreciere, așa că am creat-o. De ce să te limitezi la o singură persoană, când poți avea întreaga distribuție?”
Și în altă parte a filmului, zice Simone: „Tu m-ai creat”.
Îi răspunde Taransky: „Eu doar am îndeplinit visul oamenilor despre tine”.
Continuând referirea la film, întreaga esență a adevărului este că Simone a fost întruchipată „de la zero la unu”. Pentru că personajul a apărut utilizând un cod binar, iar acesta reprezintă datele folosindu-se de un sistem cu două simboluri: „0” și „1”. Codul binar atribuie un model de cifre binare, cunoscute și sub denumirea de biți, fiecărui caracter sau instrucțiune.
Ce beneficii are Simone cea virtuală, față de o femeie adevărată, în film și acum?
Ea se apropie de oameni fără să fie în preajma lor, așa că nu impune limite de comportament, nu se îngrașă, conduce singură, este disciplinată, iar ca actriță nu are nevoie de dublură și nici de șofer. Toate acestea se traduc în costuri substanțial mai mici.
Menținând analiza la nivelul profesiei pe care o are Simone în film, nu-i așa că asta se întâmplă în prezent cu filmele care încep să fie realizate aproape exclusiv prin tehnici de inteligență artificială?
Neplăcerile minore pe care Simone le are sunt: agorafobia (nu poate fi atinsă niciodată de oameni), frica de viruși (informatici), frica de înălțimi sau de avioane (pentru că nu mai funcționează internetul).
Punând împreună argumente pro și contra, s-ar zice că va trece cu brio un examen de simpatie, nu-i așa?
Pentru că, pur și simplu, ea oferă „Eternity Forever”.
În loc de concluzie
Este acest film, de acum douăzeci de ani, precursorul a ceea ce trăim astăzi, cu această explozie de produse bazate pe inteligență artificială, disponibile la scară largă?
Dacă ne gândim că „Sim-one„ din filmul lui Pacino provine de la „Simulation One”, s-ar putea ca povestea căreia îi suntem contemporani, să fie „to be continued” de atunci. Doar că, de data aceasta, nu mai este film, ci chiar se întâmplă. Și pare că este doar începutul.
